Nu stiu..poate ca tu consideri ca nu imi mai esti dator cu nimic….poate ca ai dreptate…dar as vrea macar sa faci clar acest lucru..sa ma lasi in pace…sau sa te implici cu adevarat,sa iti asumi responsabilitatea,sa fii stabil

La momentul asta nu vreau sa mai stiu de tine,de tot ce repreziti si de tot ce reprezint eu datorita tie…as vrea sa nu am nici o legatura cu tine…as vrea s-o tai,sa nu mai aud de tine….in momentul asta te urasc pentru tot ce ai facut..pentru ca inca respiri..pentru ca esti linistit.pentru ca nu stii durerea pe care eu o suport din cauza ta…M-am saturat sa  plang din cauza ta…nu meriti atata lucru…te invinuiesc pe tine pentru toate relele de care am avut parte…pentru ca nici o rautate gandita sau care mi-a fost facuta nu se compara cu ignoranta si iresponsabilitatea ta fata de mine…fata de ce reprezint…ce ar trebui sa fac ca sa realizezi ca gresesti?ce artrebui sa fac ca sa platesti?

Briza racoroasa de pe malul marii ce imi sufla in fata,aerul umed de dupa o ploaie englezeasca,linistea si degajarea oamenilor care se plimbau prin St. James Park,sentimentul de relaxare dat de animalele care te inconjurau in parcuri….i miss them all..

Nu va sacrificati timpul si nu faceti eforturi decat pentru cei care sunteti 100% siguri ca merita.Desigur,se poate oricand sa te inseli asupra unor oameni dar cateodata instinctul te face sa ai anumite dubii…in acele momente ascultati-va instinctul

Se pare ca trebuie sa invat sa nu mai ajut persoane si sa ma sacrific fara sa astept ceva la schimb,pentru ca in anumite momente,in care astepti macar putina recunostinta pentru ce ai facut in trecut te trezesti ca nici macar nu isi mai amintesc ce ai facut pentru ele…

Nu stiu ce sa zic sau ce sa fac pentru a scapa de revolta si de nervii care ii am….cu timpul vor disparea,dar voi invata sa nu mai fiu atat de increzatoare in anumite persoane..

Citind despre astfel de cazuri regret ca inca nu pot dona sange….Faceti ceva atat pentru Ana cat si pentru cei care ar vrea sa faca ceva dar nu pot…

Dupa o intarziere acceptabila de o ora(au fost iertati binenteles), vocea lui Brian Molko a rasunat la Romexpo intr-un mod incredibil care mi-au trezit fiori pe sina spinarii..M-au fermecat total….Publicul s-a contopit intr-o singura voce la melodii ca “Battle for the Sun” sau “For what is worth”, dar reactiile au fost cu adevarat incredibile la melodiile clasice.

Senzatia a fost incredibila cand au inceput sa cante “Every me,every you”…Partea instrumentala de la inceput a fost putin diferita, ceea ce a creat confuzie in masa..dar o data cu primul vers s-a declansat o nebunie totala…Muzica ne-a inundat corpurile si ne-a indus o stare electrizanta care te impiedica sa stai locului.

Pauzele dintre melodii s-au pastrat si ele electrizante,Brian facand o atmosfera relaxata dar captivanta folosindu-se de farmecul lui aparte si de un repertoriu de glume bine pus la punct…

Prezentarea trupei tot de catre Brian a fost o amplificare a starilor create,introducerea lui Stefan fiind un fel de punct culminant-”my partner in crime for 15 years,the queen of dame-stefan olsdal”,urmata de prezentarea lui Brian de catre Stefan-”every queen needs a king”.

Publicul a fost si el ok..in mare….am impresia ca in ultima vreme in Romania,lumea nu merge la un concert pentru ca este un adevarat fan,ci este o oportunitate de a defila si de a observa ce specimene au mai aparut..trecand peste asta…ziceam ca publicul a fost ok…am vazut persoane care chiar au venit pentru a se detasa de tot si pentru a se simti bine,pentru ca sunt in adevaratul sens al cuvantului fanatici…

M-a surprins faptul ca erau foarte putine persoane care sa cunoasca versurile..sa le cante de la cap la coada(aici chiar mi-a lipsit o persoana:d)…Acest fapt a rezultat cu atragerea unor priviri ciudate asupra noastra,eu si cele doua colege ale mele care m-au insotit,cantand ca trei nebune.

Dupa un asemenea concert am ramas cu un gust dulce-amarui…Dulce pentru ca am ajuns pana acolo,i-am vazut,am simtit euforia in masa…totusi nu pot sa spun ca nu as fi vrut ceva mai mult…au actionat ca un drog…cu cat am primit mai mult cu atat ne-am dorit mai mult…

Noi ceream mai mult..ei ne ofereau bis dupa bis..pana intr-un punct…si-au incheiat concertul incendiar cu melodia “Taste in Men”..melodie care am continuat sa o fredonez pana acasa….

Am ramas fermecata,am ramas cu promisiunea de a veni la urmatorul lor concert…acum stau,visez,sper la urmatoarea aparitie care stiu ca ma va vraji.

Sunt anumite puncte de care nu sunt tocmai multumita si incerc sa ma gandesc…as fi putut face altceva?ar fi trebuit sa actionez diferit sau sa privesc din alta perspectiva anumite probleme?

Ehh…anu’ s-a dus…ce a fost a fost..si degeaba imi pun intrebari pentru ca oricum nu mai pot schimba nimic…in mare sunt multumita de activitatea mea din acest an..premii,activitati,cunostinte noi…prieteni noi alaturi de cei vechi…

Doamne unde a trecut si anul asta scolar?

De-abia m-am acomodat cu un nou colectiv,noi profesori…o multime de schimbari au intervenit si a fost un soc pentru mine…de-abia mi-am revenit si deja s-a terminat anul..

Poate chiar acel soc m-a impiedicat sa vad trecerea timpului…Cum ar trebui sa reactionam cand realizam ca deja a trecut o perioada din viata ta, de la care poate te asteptai sa fie altfel…poate te asteptai la ceva mai rau sau poate la ceva mai bun…o perioada pe care ti-o imaginai total altfel..cel putin din perspectiva trecerii timpului…

Am momente in care ma plimb pe strada, fara directie si imi amintesc de gandurile din clasele primare…Vedeam elevii de liceu,vedeam o alta lume, una careia eu, copil mic si prost nu apartineam.Visam sa fac parte din acea “lume”…Acum pot sa zic ca fac parte din ea…cateodata ma incanta acest lucru….cand privesc din perspectiva copilului…dar daca ma gandesc de la nivelul la care sunt acum, ma intreb…Ce s-a schimbat?Ce ma determina sa visez cu atata ardoare sa fac parte dintr-o lume care este formata tot din copii, copii care ar trebui si ei sa viseze la cele mai trasnite chestii…sa se joace. In schimb ei viseaza la maturitate..la independenta..am ajuns si eu sa visez la aceste lucruri…visez la ele dar totodata ma intreb de ce mi le doresc?De ce vreau sa scap atat de repede de “varsta cea fericita”, de copilarie si sa ajung sa traiesc cu griji de pe o zi pe alta, sa imbatranesc,sa ma deprim si incet incet sa ma separ de lume?

Stau si ma uit la desenele mele.Stau si ma gandesc.Ce reprezinta pentru mine?Ce incerc sa transmit?Cui?

Ma doare si ma revolta ,cand vad persoane la care o data am tinut,ca se folosesc de lucrul pe care il urasc cel mai mult:ignoranta.Si nu ignoranta oamenilor necunoscuti,ci a persoanlor care mi-au fost dragi,care le-am considerat speciale.Si asta pentru ca si mie,ca si majoritatii oamenilor,mi-e frica de singuratate,de ignoranta,de transparenta totala.

Simt ca sunt apasata de o gramada de sentimente in antiteza.Sunt confuza,ma simt ciudat,incompleta.

Ma simt obosita.Am obosit sa traiesc in frica si in limitarea din jurul meu.As vrea sa am o saptamana in care sa ma simt cu adevarat libera,in care sa stau doar cu oamenii mei preferati,sa nu am de-a face cu nimic din ceea ce urasc.Sa ma simt libera-ce bine ar fi.Libertatea de care am nevoie in acest moment ca de aer e unul din motivele pentu care astept sa fiu sub tutela proprie.

Ma simt ca intr-o cusca.O cusca care ma vlaguieste de dorinta de a scapa.Continui sa sper,continui sa imi doresc sa scap,dar fizic nu pot face nimic.Sunt inchisa in propriul corp,mintea se zbate sa se elibereze dar nu poate.Pentru ca fara corp probabil as deveni o stafie.E groaznic sa fii prinsa intr-o cusca din care vrei sa scapi,dar totodata cusca aceea este speranta ta la viata pentru ca te protejeaza de loviturile altora.Cel putin cele fizice,caci intr-un tarziu tot esti afectata de cuvintele aruncate in jurul tau…

Cred ca de asta imi este cel mai mult frica:sa ajung ca cei din jurul meu,sa simt ca nu mai am nimic special si sa ajung o stafie….sa ma pierd pe drum

Recitind tot ce am scris mai sus realizez cat de putine stiu…realizez cate mai am de aflat si de invatat…realizez cat de putina experienta de viata am,avand in vedere anii care asteapta sa ma copleseasca.Si totusi ma simt deja coplesita..de lucrurile din jurul meu,de faptele care se petrec in jurul meu,de vorbele pe care le aud,de gesturile pe care le vad…Incerc zi de zi sa imi imaginez viitorul meu…sper la un viitor anume..si planuiesc multe…dar am zile in care indoiala pune stapanire pe mine si atunci ma intreb:”oare are sens?oare voi reusi sa fac ceva bun din viata mea?”..din pacate nu imi vine in minte decat un singur raspuns:nu stiu…si asta pentru ca niciodata nu stim ce ne asteapta maine..